Tim Drone

Special. Despre iubire, respect, iertare

Dacă ar fi să alcătuiesc un top al simțămintelor umane, aș situa aceste calități pe primele poziții. Sunt gene de prim ordin, cizelate în timp prin educație. Semne ale îndumnezeirii, chiar dacă deținătorul lor se declară un ateu convins. Un adversar prin definiție al personalității celor ce se opun platitudinilor solemne și meschinăriilor vieții, a tot ce înseamnă rutină, rugină, ruină.

Porunca biblică îndeamnă să ne iubim aproapele. Secolul trecut, ca experiență istorică, a cunoscut o ticăloșire fără precedent a semenilor. În acest context, ne putem pune problema dacă trebuie să ne iubim necondiționat co-pământenii și să îi iertăm. Adică, potrivit înțelesului etimologic al termenului “iertare”, e cazul să îi eliberăm de vinovăția pe care au dobândit-o prin faptele conștient săvârșite? Este una dintre întrebările pe care și le pune profesorul universitar gălățean, Viviana Ivlampie, în cartea sa “Totalitarism și victimizare”.

Iubirea și iertarea aproapelui nu sunt virtuți naturale, ci supranaturale. Oamenii, oricât de religioși și credincioși ar fi, nu se pot dărui în mod absolut persoanei Celuilalt și nici nu îl pot ierta la modul absolut. Iubirea aproapelui și iertarea sunt stări divine, de grație, care se realizează spontan. În plan uman, aceste virtuți suferă o suspendare, oamenii lăsându-și un anume răgaz, de cumpănită analizare a faptelor, de deliberare: merită sau nu merită.

Supranaturalul, teoretic sau teoretizat, nu are nevoie de îndoială, de evaluare, manifestând într-o clipă, dragostea și iertarea, în timp ce, în acordarea iubirii sau a iertării, omul, predispus acțiunii, se codește, devine neîncrezător, nehotărât, șovăilenic, nesigur: “mă mai gândesc”. Această ezitare este lucrul cel mai rău dintre toate relele spunea Descartes. Ce fel de dragoste și ce fel de iertare mai pot exista dacă e nevoie de timp pentru a le acorda?

Oamenii obișnuiesc să spună: “Te iert, dar nu pot uita”. Acest gen nu are nimic de-a face cu iertarea divină. Nicolae Steinhardt (fost deținut politic), amintindu-și de unul dintre duhovnicii săi, preotul George Teodorescu din București, relatează o întâmplare a acestuia:”Vin la mine bărbați și femei și grăiesc – de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierți, dar nu poți uita. Prea bine. Ți-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit și-ți voi fi pus patrafirul pe cap și voi fi rostit te iert și te dezleg>> să vezi că sare Hristos de colo și îmi strigă >. Aud?”

Nu este suficient să ierți din buze și să păstrezi ranchiuna în suflet. Uitarea e un lucru anevoios, mai greu decât iertarea, însă uneori necesar. Tzvetan Teodorov, în acest sens, amintea cazul unei foste deținute politic care, după eliberare, nu a putut povesti mamei sale chinurile inimaginabile suferite tocmai pentru că voia să uite.

Virtutea iertării, atât de firească și necesară, cunoaște mai multe aspecte, în funcție de faptele ce constituie obiectul iertării omenești. Acest lucru e de precizat deoarece există fapte pe care numai Dumnezeu le poate ierta. Trecerea cu vederea într-un fel sau altul a greșelilor cuiva față de noi este simplă și elementară. Omul cumsecade și de bun simț iartă fără a sta pe gânduri, dând glas formulei magice: “Te iert”, pentru că vina comisă ori ofensa adusă stau sub pecetea scuzei, a înțelegerii, a pardonabilului, iar cel rănit știe că la rându-i nu poate fi scutit de asemenea greșeli. Herrare humanum est!

Însă, nu putem ierta decât răul făcut nouă, nu și altora. Când altul sau alții cad victime insultelor, nedreptăților, înșelăciunilor, atunci nu mai avem niciun drept de a ierta făptașul. Fiecare poate ierta numai răul făcut lui însuși. Problemele iertării au două legi: condiționată și necondiționată. Prima impune un aspect. Pentru a fi iertat vinovatul trebuie să ceară iertare. Asta înseamnă recunoașterea vinei și căința pentru suferințele pricinuite altuia (altora). E o iertare condiționată.

Cea de-a doua logică, mult mai prezentă în societate, este cea a iertării de grație și necondiționate. În acest caz iert oricare ar fi atitudinea celui vinovat, chiar dacă el nu îmi cere iertare și chiar dacă nu regretă. Îl iert tocmai în calitatea lui de culpabil, de prezent, de actual vinovat, îl iert exact în măsura în care poartă vina și chiar dacă rămâne așa.

Categoria etică a respectului ne ajută să înțelegem că este o virtute. El, respectul, denotă reținere, o suspendare a actului insolent. Potolește entuziasmele și descurajează contagiunea afectivă a iubirii. Iubirea se dăruiește fără limită, în întregimea ei, necondiționat. Spre deosebire de respect, iubirea nu își caută rațiunile (dragostea are rațiuni, pe care rațiunea nu le cunoaște), nu se justifică niciodată și nimănui. Putem afirma: “Port respect pentru că…, dar nu putem spune: “Iubesc pentru că…”.

Dragostei nu-i sunt necesare motivele pentru a exista. O dragoste motivată este impură. Iubirea sinceră este întotdeauna demnă de laudă, indiferent de obiectul ei sau dacă cel iubit o merită ori nu. Cauza ei nu este, așa cum ar cere-o conveniențele și cum pretind romanele de profil, ceea ce este vrednic de iubire: dragostea face vrednic de iubire ceea ce iubește ea. Dragostea mărturisită îi spune persoanei – te iubesc și te respect.

Or, iubirea pură nu ține seama de calitățile și defectele celui pe care-l iubește. Numai respectul se raportează la merite. Dacă îndrăgostitul își iubește persoana aleasă, el nu o iubește pentru meritele ei, nici pentru defectele ei. Meritul nu constituie motiv de iubire, nici motiv de ură sau dispreț. Poți respecta un om fără a-l iubi. Sfera dragostei este mult mai cuprinzătoare decât cea a respectului. Iubirea condiționată de respect și-a înstrăinat natura, esența.

În Predica de pe Munte, Iisus a spus: “Iubește-ți dușmanii! și nu respectă-i, adică depășește-te pe tine însuți prin iubire. Dragostea cere un sacrificiu net superior respectului. Acesta se acordă în funcție de diferite aspecte și pare a avea o formă comercială, în vreme ce afecțiunea la cote înalte este un dar care nu așteaptă nimic ca recompensă.

În Evanghelia după Luca găsim cuvintele Mântuitorului: “Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce pedeapsă vi se cuvine? Și păcătoșii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Voi, însă, iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați împrumut, fără să nădăjduiți ceva în schimb”. Temeiul religios al iubirii își păstrează forța, a cărei iradiere se află în inima fiecărei persoane, pe când respectul, dependent mereu de o măsură care nu îi este proprie, nu va atinge nicicând desăvârșirea dragostei.

Chiar dacă astfel stau relațiile dintre iubire și respect, o concluzie trebuie să ne îndrume într-un mod clar spre judecata finală a evenimentelor. Ca virtute, respectul față de semen, lege și cetate trebuie să fie unul simfonic, ce nu lasă loc în societate unor dihotomii între oameni, unor discriminări legislative sau cetățenești. În acest sens, respectul devine o normă universală aptă să condamne pe oricare dintre indivizii ce și-au consacrat viața pe porunca ivită din neant: “Au respectat ordinal”.

Respectul reprezintă expresia comportamentului moral și nu doar etic, în care ființa umană exercită un control asupra propriei persoane și recunoaște o limită de netrecut. Fie că este vorba de celălalt, fie de propria demnitate, fie de adevărul fără de care nu ar mai exista relațiile dintre oameni.

Închei, întrebându-mă cât adevăr se află în propoziția lui Socrate: “Cea mai fierbinte dragoste are cel mai rece sfârșit”.

SURSĂ ARTICOL

Visits: 2

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *